„Ești o enigmă…”

Aruncat din nou în mijlocul unei lumi colorate
Viu, încerci să nu cauți obișnuitul, normalul
În care ai supraviețuit… Amintiri uitate
Se aruncă în viața-ți și îți opresc valul…

E atât de greu, oare, să-ți îndeplinești
Scopul? E atât de departe steaua ta?
Sau doar ți-e frică, frică să trăiești,
Să-ți rescrii integral destinul, cartea…

Trezește-te și caută-ți din nou scânteia
Ce-ți aprinde foile negre, de le transformă
În cenușă… Scoate-ți, deci, din suflet cheia
Către viața ta… Ieși din lumea asta fără formă!

Te lupți cu un mister nerezolvat, un suflet
Ce și-a văzut steaua… O enigmă nerezolvată…
Te lupți cu tine… Cu un vechi schelet
Putred.. Cu o imagine tristă a ce ai fost odată.

Și vrei să scapi, să arunci oasele la câini
Privind cum se înfruptă din resturile încurcate
Ești aproape de steaua-ți, o simți în mâini
Așa că uită și îmbrățișează ale ei raze calde…

Notă: Da… N-am mai scris versuri aici de ceva vreme, dar asta nu înseamnă că nu am mai scris deloc… Nu dedic aceste versuri nimănui (ok, poate doar mie), deci, vă rog, nu luați nimic personal… Cine chiar vrea să priceapă ce am scris, poate vorbi în particular cu mine (dar am tot dreptul de a-mi rezerva persoanele cu care voi discuta pe tema asta).

Leave a Reply