„Nu acum…”

Maestru adormit al timpului, mă opresc
Între vis și realitate. O zonă seacă,
Lipsită de orice lucru jalnic, prostesc,
Dar și de lumină… Doar vântul să treacă…

Fac un pas și, blocat pe aceeași sfoară
Subțire, mă arunc în gol. O mână fermă,
Sinistră, dar blândă, amețitor coboară
După mine, să-mi arate visarea eternă.

Dar agățat din nou de-aceeași sfoară agasantă
Îmi continui orbit drumul către nimic
Și mă pierd în el. O idee tranșantă
Mă face să închid ochii. Același nimic…

Așa că îi deschid… Roi de stele lacome
Strălucesc într-un alb straniu, chemător…
Mii de lumini fade preschimbându-se-n forme
Ciudate îmi rup bucăți din viață neiertător.

Și ajung la capăt. La căpătul timpului,
La capătul sforii, la capătul puterilor,
Numai cu inima întreagă. În magia apusului
Mai strălucește timid o stea… Adormitor…

Ciopârțit și sleit, îmi îndeplinesc dorința
Ridicând ușor mâna. Îmi cer timid iertare,
Ca stăpân al timpului că am doar voința
Și nu puterea de a schimba aceste hotare.

Și-n mâinile fine ale acestei inocente stele
Îmi așez inima. Încet, mă culeg de pe drum,
Dăruindu-mă puțin câte puțin. Neuitatele
Dorințe astfel se-mplinesc, dar nu acum…

Leave a Reply