Presă făcută pe genunchi și rezultatele…

În 2011-2013 a avut loc o explozie a ceea ce mulți numeau „presă alternativă” sau, mai exact, a fost perioada când au înflorit blogurile. Oricine putea deschide un blog, oricine putea furniza content mai mult sau mai puțin obiectiv, toți puteau scrie despre orice, iar bloggerii de atunci au încercat să se joace de-a jurnaliștii furând pe ici-pe colo meserie de la jurnaliștii (pe bune) care îi sprijineau. Cam în aceeași perioadă am apărut și eu în mediul online. Privind înapoi, pot aprecia subiectivismul cu care tratam teme pur și simplu puierile, dar timpul și-a spus cuvântul și am început să dezvolt, alături de alți „colegi de breaslă” o perspectivă ceva mai obiectivă asupra lucrurilor și fenomenelor.

În acea perioadă se vorbea foarte serios că asta e presa viitorului, că se vor dezvolta grupuri „premium” de bloggeri și că vor avea mai multă influență decât presa clasică, dar apoi a venit perioada 2014-2015, când bloggerii au „apucat” din această experiență doar cea mai profitabilă componentă din punct de vedere financiar: fotografia. Anii 2014-2015 au reprezentat o perioadă de stagnare a metodelor de presă alternativă și o explozie a fotografilor de duzină care veneau în număr mare, cu destul de puțină experiență, cu un preț mic și cu calitate undeva între îndoielnică și decentă. Asta a creat un vid. Presa clasică era ținută în viață „de aparate”, bloggerii consacracți au fost singurii care mai scriau material (mai mult sau mai puțin calitativ), iar Facebook venea puternic din urmă cu tot felul de gadget-uri ce permiteau postarea a aproape orice în timp real.

A urmări o știre generică prin ochii cuiva de la fața locului era, din acel moment, gratuit (bine, cât de gratuit poate fi Facebook), dar așteptările referitoare la calitate au scăzut considerabil. Nu mai conta că îi vedeai pe Mario și Luigi în loc de Ponta și Iohannis, conta că erai primul care vede și conta că totul era facil, la „două atingeri” distanță. Presa clasică era prea întârziată, bloggerii nu mai erau la fel de ușor de găsit (decât de publicul țintă deja stabilit), iar vidul acoperit brusc de oamenii normali prin intermediul rețelelor de socializare a oferit posibilitatea de a putea manipula informațiile fără ca cineva să își dea seama. Și așa lucrurile au evoluat către zilele noastre…

Atunci când un prieten sau o personalitate postează ceva pe rețele de socializare, oamenii, în general, percep acele postări ca fiind experiențe personale, întâmplări reale, fără să își pună prea multe întrebări, pentru că un om postează în numele său, nu în numele vreunei companii sau vreunui post de televiziune plătit, nu-i așa? Ei bine, nu chiar… Formatori de opinie și-au transformat numele în adevărate branduri și mulți au uitat să mai scrie propriile opinii… Mulți scriu articole strict pentru că le sprijină interesele, mulți s-au politizat excesiv, alții și-au deschis drumul în politică prin „presa alternativă”, iar toate astea se fac cu pedala de accelerație la podea.

Care e rezultatul? Editorialele și presa au devenit o afacere atât de profitabilă, încât „piața” a devenit suprasaturată de persoane/personalități care fie au ratat startul fie vor să prindă startul întârziat al acestei busculade de informații în speranța că vor câștiga și ei ceva. Nu mai există articole bine documentate, nu mai există etică jurnalistică, nu mai există argumente, teme de discuție… Tot ce produci e „senzațional” și dacă prinde la public, nu contează că e o mizerie de știre, nu contează că faci click-bait, nu contează că îți încalci demnitatea scriind (eventual pe bani) un articol de 2 lei plin de greșeli gramaticale sau de exprimare, contează că ai postat la momentul care trebuie, despre ce „trebuie”.

Întrebarea ce se impune în cazul ăsta e: pentru omul de rând ce rămâne? Răspunsul e sumbru de simplu: nimic. Omul de rând devine victima unor manipulări care, exact ca mâncarea la McDonald’s, dă dependență. Pentru că jocul de PR al actualilor „oameni de presă” este făcut în așa fel încât să gândești cum vor ei, să urmărești exact știrile pe care vor ei să le urmărești iar de aici mai e doar un pas de făcut până la a acționa cum vor ei. Iar dacă mai punem la socoteală reclamele targetate de pe Facebook și ne informăm puțin în legătură cu scandalurile politice în care e implicată rețeaua de socializare Facebook (și dacă nu uităm, încă, de Cambridge Analytica), tot ce mai pot spune e o vorbă deja cunoscută pe internet (ale cărei origini încă nu le cunosc):

1984 was supposed to be a warning, not an instructions manual

Adaugă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.