Într-un moment

Vine un moment în care realizăm că suntem prea ocupați atât cu alții, altele, cât și cu noi încât am uităm să ne gândim efectiv la noi. Este acel moment în care căutăm să ne oprim, să evadăm complet din viața cotidiană și să tindem spre simplitate.

Din nefericire, aceste momente devin din ce în ce mai rare, iar oamenii ajung să se complice prea mult în încercarea de a-și simplifica viața. Nu mai știm să ne bucurăm de nimicuri, nu mai știm să primim nimicuri, nu mai știm să oferim nimicuri, nu mai știm să ne evaluăm, să ne bucurăm cu adevărat de realizări, NU REALIZĂM CINE SUNTEM ȘI CE AM REALIZAT decât poate prea târziu. Nu mai știm ce vrem, nu mai știm SĂ vrem, NU! Devenim sclavii stresului și capitalismului, ai sistemului de educație, ai banului, ai comercialului!

Mă uit numai la programul meu zilnic: 7 ore școală+drum, 3 ore legislație+drum (școala de șoferi), 2 ore teme, 1 oră BAC, 1-2 ore nevoile zilnice, 2 ore timp de ieșit, 1-2 ore efectiv la laptop, 6 ore somn și gata ziua, o iau de la capăt. Week-endul e singura scăpare adevărată, dar parcă și atunci uit să mă gândesc la cine sunt. Multe persoane încearcă să îmi spună câte o parte din cine sunt eu, dar eu parcă refuz să ascult, mă subestimez și nu pun cap la cap tot ce mi se spune.

Dacă ar fi să le adun, dacă ar fi după ceilalți: mă pricep la IT (nu știu în câtă măsură), scriu poezii frumoase (din nou, le numesc mai degrabă doar versuri, deși mai scap și momente când le numesc poezii), sunt bun la informatică (nu cred), sunt un bun fotograf (NU, asta SIGUR NU), am voce (dacă e să mă audă cineva cum cânt, prefer să fie într-un cadru restrâns unde să nu se audă prea tare), sunt un bun consilier (probabil, dar nu bag mâna-n foc), un bun organizator (aici depinde) un lider (uneori) și multe altele… Poate că toți cei care spun astea mă văd astfel, dar eu… Eu am ajuns, deci, în acel moment descris la început și încerc să realizez dacă toți oamenii care m-au descris aveau dreptate.

Mă uit la ce am realizat și tot nu pot să cred. Majoritatea mi s-au părut o joacă, deși au fost situații în care m-am stresat la maxim, au fost situații în care nervii au atins cote îngrijorătoare, dar în aparență rămâneam același rece și calm eu, deci nu pot vedea tot ce au văzut ceilalți din exterior. Parcă aș dori să am perspectiva persoanelor pe care le consider „de încredere”, să mă pot convinge că au dreptate, dar, pus în situația imposibilității, voi continua să mă subestimez și să vreau tot mai mult de la mine.

Adaugă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.